De la Cărtărescu la Băsescu. Scurtă dramă naţională despre maniheismul intelighenţiei şi monarhul luminat cu lanterna

de Alin Ionescu



Am citit textul “Vodă şi boierii” al lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei
(http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-voda-si-boierii-872796.html) şi m-am apucat să zîmbesc trist. E înduioşător totodată să observi cum marii scriitori n-au nici un pic de apetenţă pentru înţelegerea destinsă a lumii în care trăiesc, că le lipseşte genul acela de mecanism ideatic şi subtil cu care să se poată descentra minimal şi să caute să înţeleagă societatea în care-şi duc zilele altfel decît ca pe un mediu prielnic sau ostil, menit dezvoltării sau nimicirii eu-lui personal. Că n-au dispoziţia, ca să nu zic capacitatatea, de a se apleca cu meticulozitate asupra sistemului de iţe ideatice în care sînt prinşi social şi politic, ca nişte muşte în plasele păianjenilor zilei. Inocenţa lor e uneori înduioşătoare, alteori însă mă indispune teribil şi mă face să-i suspectez de incapacitatea de a-şi distila posturile publice.
..................................................................................
Dar să revin la Cărtărescu şi la supărarea sa pe politicieni. Pe cît de previzibil, pe atît de facil, marele nostru scriitor pare că rulează, într-un text plin de aplomb dealtfel, un soft al dezabuzării intelighenţiei româneşti care rebutează parcă la infinit şi a cărui principală secvenţă de program e nostalgia nestinsă a intelighenţiei româneşti – şi poate a celei unievrsale de la Platon încoace – după un monarh luminat. “Vodă şi boierii” e clişeul suprem al felului intelectualilor de a se raporta atît la sociologia grupurilor de putere, dar şi la difuzia ideilor pe care ei le propagă în societate. E în ei o ancestrală convingere că principele e cel care împrăştie şi însămînţează binele în popor iar ei nişte furnizori de seminţe ale adevărului şi binelui colectiv. Că boierii sau, mă rog, “elita curtenească”, reprezintă o structură conservatoare, veşnic retrogradă, predispusă natural să reziste schimbării răului social în bine public, împotriva căreia principele, consiliat de bunii intelectuali, luptă spre beneficiul poporului. De la Frederic al II-lea al Prusiei pînă la Băsescu I-ul, ca să scurtăm şirul exemplelor, scenariul şi personajele sînt în linii mari aceleaşi: un principe luminat bun, o curte nobiliară retrogradă, un popor generic, adică prelua de-a valma într-o retorică a omogenizării forţate, presupus bun şi inocent şi în favoarea căruia, chipurile, are loc tot acest circ, şi două triburi de intelectuali, cei buni şi cei răi, iată ingredientele dramei modernităţii şi a tuturor războielor ideologice de la fraţii Robespiere încoace.
....................................................................................
Aşadar, cînd intelighenţia “progresistă” realizează că principele luminat e mai degrabă întunecos şi “retrograd”, se agaţă de ideal cu unghiile, ezită să-şi recunoască naivitatea – ce poate fi mai incriminat şi umilitor pentru un intelectaul decît să-şi recunoască amăgirile la care a fost supus? – şi mult timp îl luminează pe moharh cu lanterna. Unii însă, precum Cărtăresc acum, cedează evidenţelor realităţii, dar îşi conservă totutşi modelul interpretării ei, şi spun: “Am ajuns atunci la concluzia că toţi, inclusiv preşedintele (singurul în care mai credeam sincer), sunt o apă şi-un pământ. Atunci am simţit prima dată că nu mai avem viitor, pentru că n-a mai rămas niciun om şi nicio forţă politică credibilă în amărâta noastră ţară.” Adică, moharhul e tot una cu boierii, dezamăgirea e maximă, apocalipsa bate la uşa din grădină, etc. Soluţia moharhului luminat rămîne însă în picoare: “Nu victoria în alegeri e miza cea mare. Avem nevoie de un preşedinte care să poată da o direcţie politicii noastre, ştiind că această direcţie va fi urmată.”
Deci: Mesia politic, principele cu viziune şi, mai ales, atenţie maximă, urmărirea colectivă a direcţiei, iată soluţiile lui Cărtărescu, adică soluţiile tipice ale inteligenţiei angajate de ieri, de azi, de mîine. Un principe luminat, o politică, o viziune urmată colectiv. Şi acum, vă rog să urcaţi în vagonetul istoriei următorilor ani! Cei buni şi mişto, progreşişti şi cool de-o parte, cei răi nasoli şi retrograzi de partea aialalltă. “Distrugeţi PSD-ul!” strigă poetul cu patimă maiakovskiană, căci el, PSD-ul, e monstrul, “caracatiţa roşie”, dracul cu coarne boiereşti al Vechiului regim, neghina din grîul naţiunii, viermele intrat în miezul mărului, trup amestecat în elanul sufletul pur al naţiei.
Întotdeauna, dar întotdeauna, intelectualii n-au prea ştiut ce să facă cu acea partea a poporului care nu le citeşte cărţile. Au dispreţuit-o, au minimalizat-o, s-au făcut că nu există, au hulit-o în fel şi chip, uneori, cînd au avut ocazia, au exterminat-o, mă rog, nu e cazul acum, aici.
.....................................................................................
Patima cu care intelighenţia angajată aşteaptă moharhi luminaţi şi mesianici mă lasă însă rece ca gheaţa. Însă neputinţa intelectualilor de a se desprinde de sinele lor lărgit şi narcisist mă îngrozeşte şi-mi dă fiori pe şira spinării. Mă liniştesc apoi spunîndu-mi: Doamne ajută că politicienii din democraţii, oricît de cinici ar fi şi oricît de neconsolidate ar fi democraţiile în care evoluează, au interese, nu idealuri pentru popor, ca poeţii! E groaznic cu politicieni, dar e mai bine aşa. Şi totuşi, nu cred că ar fi rău deloc ca să citească şi Cărtărescu nişte cărţi din astea, mai fără legătura aparentă cu literatura, gen “Originile intelectuale ale leninismului” a lui Alain Besancon. Merită. Îi recomand mai ales capitolul VI (Intelighenţia), cap. VIII, secţiunea II (Ambiguitatea dostoievskismului) şi capitolul XII (Leninismul metafizic). Sînt instructive.